Arta de a construi în Vorarlberg

Baukunst in Vorarlberg / „Ars aedificandi” în Vorarlberg

 Vorarlberg este astăzi considerat un centru regional al arhitecturii în Europa. Contribuţia majoră la acest fenomen a avut-o un grup relativ mic şi neomogen care a devenit cunoscut în anii ’80 sub numele de „Vorarlberger Bauschule” (Bau= construcţie, construire; Schule= şcoală) prin case şi ansambluri de locuit inovatoare, în principal construcţii din lemn. Mişcarea fost astfel numită când anumite principii formulate în anii ’60 de o mână de arhitecţi au fost dezvoltate printr-un dialog critic în anii ’80 de generaţia următoare, dobândind recunoaştere internaţională.

În mod paradoxal la mijlocul anilor ’80 solidaritatea personală şi conceptuală a acestui mediu a fost stimulată prin acţiunea asociaţiei profesionale a arhitecţilor austrieci împotriva acestui grup de aproximativ două duzini de oameni, din care cei mai mulţi profesau „ilegal”, fără calitatea costisitoare şi obligatorie de membru în (oficiala) Cameră a Arhitecţilor Austrieci.       

În conflictul care a escaladat în 1984 şi care unora le ameninţa existenţa, Carlo Baumschlager, Dietmar Eberle, Roland Gnaiger, Walter K. Holzmüller, Wolfgand Juen, Markus Koch, Helmut Kuess, Sture Larsen, Norbert Mittersteiner, Hans Purin, Wolfgang Ritsch, Bruno Spagolla, Walter Unterrainer, Rudolf şi Siegfried Wäger au format propria lor asociaţie pentru a-şi reprezenta interesele. Deoarece titlul de arhitect este protejat în Austria, implicând calitatea de membru în Camera Arhitecţilor, ei s-au numit „Vorarlberger Baukünstler“ (Baukunst= ştiinţa/arta de a construi, Baukünstler=(aproximativ) artişti constructori).  

Conflictul s-a finalizat printr-o remiză informală, însă acest episod caracterizează o   anumită atitudine socială şi profesională care a fost exprimată consecvent în conceptele arhitecturale şi construite.

 

Dacă în jurul anului 1980 realizările arhitecturale ale acestui grup erau doar un fenomen marginal, zece ani mai târziu au dobândit statutul unei forţe cultural-politice importante, al unei manifestări cu o mare vizibilitate, cu valenţe de creare a unei identităţi regionale -  care a primit în 1991 prin „Premiul internaţional pentru artă al landului Vorarlberg” acordat colectiv grupului de `Baukünstler`, recunoaşterea oficială cea mai înaltă. Consecvent ethosului profesional descris anterior, Hans Purin, căruia îi era destinat iniţial premiul, l-a acceptat doar cu condiţia premierii întregii grupări de `Baukünstler` din Vorarlberg.

Cu prilejul acestei premieri a apărut şi ideea realizării pentru prima dată a unei documentări ample pe tema, cum a fost denumită în acel moment – „Einfach bauen, Architektur in Vorarlberg seit 1960” (Einfach=simplu, bauen=a construi) / „A construi simplu, arhitectura în Vorarlberg începând cu 1960”, pentru care  a fost imediat alocată întreaga sumă a premiului. Expoziţia a avut loc doi ani mai târziu în Künstlerhaus Bregenz şi a oferit o privire de ansamblu nu doar asupra cercului de „Baukünstler“ cât şi asupra condiţiilor mai generale în care a apărut această mişcare cu rădăcini şi conexiuni personale şi tematice până în anii ’60. Pe de altă parte, la sfârşitul anilor ’80 apăruse deja, similar unei reacţii în lanţ, o multiplicare printr-o nouă generaţie de proiectanţi.

Dacă în 1980 lucrau doar 3 duzini de birouri de arhitectură în întregul land Vorarlberg, în 1998 erau deja mai mult de 150 de birouri. Începând cu anii ’90 nu mai avem de-a face cu o „grupare” mai mult sau mai puţin omogenă ci cu un veritabil „câmp”, abia comprehensibil în ansamblu, de persoane şi evenimente.    

 

Arta contemporană de a construi în Vorarlberg este rezultatul unei dezvoltări regionale care nu are paralele în împrejurimi. Acestă constatare pretenţioasă poate fi susţinută de câteva argumente:

Timp de trei decenii, pătura astăzi dominantă de arhitecţi a lucrat sistematic pentru construirea unei competenţe fundamentale tehnice, economice şi funcţionale. Acest demers critic de cercetare – nu orientat către formă, ci în primul rând către condiţiile actuale de producţie în domeniul construcţiilor – a dus, de la scară mică şi în sfera privată pas cu pas, pornind de la bază în sus, la o siguranţă care a facilitat abordarea cu succes a sferei complexe şi greoaie a marilor beneficiari,  a  cooperativelor şi a instituţiilor birocratice şi politice.

Forţa caracteristică a mediului construcţiilor din Vorarlberg s-a aflat şi se află în concepţia ‘constructivă’ asupra construirii, în dezvoltarea spaţială pornind de la construcţie şi funcţionalitate – şi păstrarea unei distanţe de siguranţă, mai ales în domeniul construcţiilor de locuinţe dar nu numai,   faţă de reprezentativitatea unor formalisme cu viaţă scurtă.            

Poate mult mai inventiv şi în orice caz mai tenace decât în alte părţi, arhitecţii de aici au pus preţ pe ‘adaptarea’ uneltelor lor – condiţiile de realizarea ale clădirilor – pentru a le aduce în sfera lor de control şi asta nu doar în ceea ce priveşte componenta tehnologică, ci întreaga gamă de factori decizionali care joacă un rol în domeniul construcţiilor.

Spre deosebire de alte regiuni, în acest spaţiu relativ uşor de cuprins în ansamblul său, tradiţia meşteşugurilor în domeniul construcţiilor, intactă ca miez, s-a adaptat şi şi-a însuşit aceste cerinţe.

Chiar în domeniul tehnologiilor construcţiilor tradiţionale şi industriale din lemn au existat şi există aici mai mult decât oricând intreprinderi deschise interesate în promovarea şi profilarea  produselor lor în cooperare cu arhitecţii.

Astfel s-a reuşit aici găsirea unui răspuns contemporan la o tradiţie istorică prezentă de construcţii, şi aceasta s-a făcut prin actualizarea principiilor abstracte, conceptuale ale tradiţiei, nu printr-o actualizare a formelor tradiţionale. De aici, ‘artiştii constructori’ şi mediul lor conex au reuşit să transpună şi să extindă repertoriul, cunoştinţele tehnice şi disciplina lor rigidă economic-formală, dobândite în domeniul construcţiilor de locuit din lemn, şi asupra altor tehnici de construcţie şi programe de arhitectură.

Această şcoală de construcţii din Vorarlberg nu a fost o şcoală în sens convenţional. Ea s-a format  ca o mişcare ‘de jos’, departe de academii şi şcoli superioare, cu distanţă faţă de convenţiile culturale şi birocratice acceptate. Ea a fost şi este o mişcare nu doar a arhitecţilor ci este esenţial şi direct susţinută, promovată de – şi modelată împreună cu – beneficiarii lucrărilor.

Din 1985, începând cu Lustenau, în multe comunităţi locale au apărut consilieri de arhitectură şi modelare spaţială, ca interfaţă recunoscută activă între experţi, politicieni şi populaţie.

Spre deosebire de alte land-uri mai birocratice şi mai ‘centriste’, arhitectura a găsit aici în etapele ei esenţiale în relaţie cu administraţia, urbanismul, instituţiile de control în construcţii şi cele legate de siguranţa la foc, o înţelegere constructivă pentru noi dezvoltări şi inovaţii inteligente. 

Începând cu 1988 a avut loc la nivelul întregului land o intensificare bruscă în domeniul concursurilor de arhitectură, care au fost câştigate aproape în totalitate de către proiectanţi tineri, inovativi dar deja cu o importantă experienţă practică.

Din 1990 activează Institutul pentru Energie din Vorarlberg, printr-o serie de filiale, cu acţiuni importante de promovare şi susţinere pe întregul teritoriu al land-ului, oferind consultanţă şi cu o prezenţă publică activă pentru promovarea construirii eficiente din punct de vedere energetic.

Vorarlberg are astăzi în cadrul Austriei cea mai mare densitate de case eficiente energetic (Energiesparhäuser).

Din procesul îndelungat şi însoţit de numeroase conflicte, al construirii încrederii reciproce dintre proiectanţi, utilizatori, finanţatori, administraţie, profesionişti şi mass media s-a produs la începutul  anilor ’90 un salt calitativ, o veritabilă reacţie în lanţ, aşa încât în acest moment programele mari publice şi cele industriale sau de producţie sunt reprezentate, cu puţine excepţii, calitativ şi contemporan în oraşe dar şi în cele mai mici comune. Ceea ce în 1980 se limita la construcţii sporadice izolate şi grupuri sociale marginale are în ziua de azi cel puţin pentru clasa medie progresistă şi pentru părţi ale elitei culturale rangul unui standard firesc.

Acest efect la scară largă al construirii de calitate, eficiente economic şi cu protejarea resurselor, porneşte de la bază, independent de patronajul politic şi astfel independent de populismul politic.

 

Landul Vorarlberg a oferit acestei dezvoltări un teren fertil deosebit. Vorarlberg este cel mai mic land al Austriei. Numărul de locuitori de 350.000 abia daca corespunde unui oraş european de dimensiune medie, este mai mic decât cel al oraşului Zürich, jumătate cât Stuttgart, o cincime cât Viena sau München. Micul land are pe de o parte o tradiţie agricolă puternică – şi în relaţie cu aceasta o conştiinţă istorică a autonomiei, auto-administrării şi auto-determinării. Pe de altă parte aici s-a format de timpuriu o industrializare intensivă, mai ales în domeniul textil, în legătură cu  conexiuni internaţionale de capital şi comerţ. Relativ, Vorarlberg este regiunea cea mai intensiv industrializată a Austriei. Din 160.000 de locuitori activi, doar 4400 sunt angajaţi în agricultură şi silvicultură (aici locuiesc mai puţini ţărani/fermieri decât în Viena), însă 64.000 sunt angajaţi în industria textilă, electrică şi construcţii de maşini. În 1994 micul land producea de cinci ori mai multe produse pentru export, raportate pe cap de locuitor, decât Japonia respectiv SUA, fiind depăşit în acest caz doar de Elveţia.

Landul are cea mai mare rată a natalităţii din toată Austria şi cel mai mare nivel de salarizare (la egalitate cu Viena); produce cu cel mai mic consum relativ de energie, are aproximativ 17% muncitori străini, o mare proporţie de proprietăţi particulare, 75 % din locuinţe sunt proprietate particulară. Este însă şi landul cu cea mai mare proporţie de divorţuri din republica alpină, are o rată semnificativă a drogurilor şi relativ, rata cea mai mare de case unifamiliale nelocuite. Procesul (sub)urbanizării landului s-a produs aici – în special pe valea Rinului – mult mai rapid decât oriunde altundeva în Austria. Multe localităţi şi-au triplat populaţia în ultimii 60 de ani. Aproape 70% din substanţa construită provine de după 1945.       

Simultaneitatea modernismului economic şi a tradiţionalismului cultural este prezentă aici la fel de drastic ca şi contrastul dintre interioarele caselor şi grădinile îngrijite pedant şi haosul urbanistic al aglomeraţiei văii Rinului.

Cu aceste date schiţate şi cu mentalitatea alemanică proverbială „schaffa, schaffa, Hüsle baua“ /dialect: schaffa=germ. schaffen – a munci, Hüsle=germ. Häusle – căsuţă, baua=germ. bauen – a construi/ şi cu pragmatismul ne-romantic al zonei, conceptele şi succesele arhitecţilor de aici par aproape obligatorii, însă ele au fost departe de a fi de la sine înţelese.

 

Einfach bauen (Einfach=simplu, bauen=a construi) / A construi simplu era titlul expoziţiei din 1993. Acest titlu putea fi interpretat în două sensuri complementare. În primul rând putea să însemne: a construi simplu cu accent pe simplu, cu accentuarea referinţei clare la o practică generală, la o tehnologie simplă, neproblematică, la o proiectare inteligentă ancorată cu ambele picioare în realitate, fără a se înclina în faţa aparentei raţionalităţi tot mai netransparentă a legilor proprii acestei realităţi. Aşa cum gândirea simplă, aşa zis gospodărească a cetăţeanului şi proprietarului unei case, conţine un sâmbure de adevăr care, corect identificat, nu are nimic în comun cu vulgaritatea sau dorinţa de a epata, ci dimpotrivă, poate să aducă perspective revoluţionare.

Este vorba aici, şi asta trebuie subliniat în repetate rânduri, despre o simplitate care nu trebuie confundată cu simplismul. Această simplitate este opusul stilului, sau cum a definit-o Heinrich von Tessenov:”Ceea ce este simplu nu este tot timpul cel mai bun, dar cel mai bun este întotdeauna simplu”.

Titlul ar fi putut fi interpretat şi: pur şi simplu a construi. Ceea ce ar putea însemna că aici există un firesc pragmatic al proiectanţilor, care se deosebeşte în mod clar de alte regiuni unde arhitecţii se consideră cu cel mai mic prilej artişti cu pretenţie de autorealizare pentru eternitate.

‘Pur şi simplu a construi’ însemna arta de a construi (germ. Baukunst) în primul rând ca serviciu, ca proiectare pentru utilizator, pornind de la şantier, de la atelier şi nu de la planşetă sau din biroul de proiectare. Ludwig Mies van der Rohe spunea în acest context: „Arta de a construi începe acolo unde două cărămizi sunt aşezate cu grijă una peste alta”. Iar Adolf Loos spunea la rândul lui că „arhitectul este un zidar care a învăţat latina”. Transpus la contextul Vorarlberg aceasta s-arputea spune în felul următor: un ‘Baukünstler’ este un dulgher care s-a cizelat puţin urban în Viena sau Graz, dar care a rămas în practică tot un fundamentalist.

 

Cea mai importantă caracteristică comună a acestor ‘artişti constructori’ din Vorarlberg este în mod cert simţul deosebit pentru economie – ca şi act de echilibru dintre posibilităţile tehnice şi cele  financiare/sociale incluzându-le aici pe şi pe cele de reprezentare. Din acest simţ pentru economie îşi trag probabil rădăcinile toate calităţile şi capacităţile alemanice.

Economie ca echilibru inteligent între ‘hardware’ oferit industrial, structura profesională de bază şi ‘software’ introdus individual prin amenajare şi completare de către utilizatori, aceasta era şi maxima mişcării vieneze de construire de locuinţe de la începutul anilor ’20.

Adolf Loos, pe atunci arhitect şef al serviciului pentru locuinţe al Vienei a patentat în 1921 arhetipul corespunzător sub denumirea de „Casa cu un perete” (germ. ‘Haus mit einer Mauer’). Acest sistem îmbina expertiza în domeniul construirii cu estimarea potenţialului   utilizatorilor şi locatarilor de a participa cu forţe proprii la construcţie.

“Casa cu un perete” a fost un concept care  a fost realizat în Viena la doar câteva construcţii şi nici acolo complet. Ea conţinea însă deja toate conceptele care au revenit în actualitate în multe ţări odată cu criza petrolului din anii ’70 – sub forma modei  cartierelor solare realizate în sistem constructiv raţional din lemn cu o importantă componentă de participare individuală din partea utilizatorilor.

În Austria s-a născut atunci în Vorarlberg acea mişcare – transmisă prin şcoala lui Roland Rainer la începutul anilor ’60 – care a dezvoltat construirea comunitară de locuinţe cu o importantă componentă de protejare a mediului ca formă mixtă de meşteşug, participare proprie şi prefabricare industială în baza tehnologiei locale de construcţii din lemn.

Dacă în acest context ar trebui menţionate câteva construcţii care au dat tonul cu aceste  concepte, trebuie menţionat că ansamblul “Auf der Halde” din Bludenz, proiectat de Hans Purin a precedat acest trend al anilor ’70 cu un deceniu.  

Şi acest ansamblu a transformat complet pentru contextul alpin “casa cu un perete” a lui Loos – diafragme masive ca pereţi portanţi/despărţitori şi construcţii uşoare din lemn la interior cu 20% participare proprie a utilizatorilor. “Auf der Halde” a fost cu siguranţă un punct de plecare pentru toată dezvoltarea ulterioară, aşa cum Hans Purin poate fi considerat cel care a pregătit efectiv terenul aceste devoltări precum şi mentorul critic al acestei etape.

O altă lucrare de pionierat este fără îndoială ansamblul Ruhwiesen ceva mai târziu decât “Halde”, proiectat de către Rudolf Wäger – în acest caz în sistem cu structură completă din lemn /germ. Holzskelletbau/ – unde pentru prima dată în Austria un mic grup de oameni  care îşi căutau locuinţă au realizat cu mijloace proprii un astfel de ansamblu de locuit. Erau în acel moment cele mai ieftine case înşiruite din Austria, în care însă s-a obţinut  cu un minim efort libertatea optimală de locuire.

Un următor reper este ansamblul “Am Fang” din Höchst, proiectat şi construit la opt ani după Ruhwiesen de către ‘cooperativa’ – Dietmar Eberle, Wolfgang Juen, Markus Koch, Norbert Mittersteiner – înfiinţată atunci, şi unde pentru prima dată a fost încercată explicit şi chiar radical locuirea în comun şi unde pe de altă parte a fost experimentată optimizarea construcţiei în sistem constructiv din lemn /germ. Holz-Ständer Bau/ cu o mare calitate a  spaţiului interior.

În jurul anului 1980 acoperişul tip terasă, simbol al distanţei faţă de tradiţionalism, devenise deja desuet. Purin, Wäger şi Wratzfeld lucrau din nou cu acoperişuri în două ape, în timp ce generaţia tânără a începea cu ele, ca semn al distanţei faţă de semnificaţia pierdută a modernismului. Dacă bătrânii înţelegeau acest lucru ca pe un compromis, cei tineri au văzut în asta şi o tactică pentru a se stabili ne-dogmatic în popular. În ciuda acestui fapt au existat pentru multe din aceste noi case cu acoperiş greutăţi din partea organismelor de avizare centrale reprezentate local, ele fiind respinse ca desuete.

Aceste proiecte au obţinut însă, în constrast faţă de atitudinea avizatorilor reprezentanţi ai administraţiei centrale, o susţinere surprinzătoare şi în curând – după cum spunea Roland Gnaiger “am câştigat cu acoperişul în două ape şi inovaţiile indiscutabile spaţiale şi energetice conţinute în el, încrederea comunelor şi a cooperativelor şi astfel gheaţa era spartă pentru a putea face ceva şi complet altfel”.

Un punct de cotitură este marcat probabil de ansamblul “Hohe Wies” – 1984/85 din Hohenems al lui Dietmar Eberle împreună cu Carlo Baumschlager şi Kurt Egger – fiindcă printre altele anticipează deschiderea de la construcţiile din lemn la alte tehnologii – construcţii masive şi construcţii mixte.

În 1985 “Marele premiu al Austriei pentru construcţia de locuinţe” este acordat lui Rudolf Wäger şi Elisabeth Rüdisser pentru casa lor din Hohenems – o casă care realizează o sinteză surprinzătoare dintr-o experienţă îndelungată cu tehnicile simple şi raţionalizarea spaţiului, şi care iniţiază o radicalizare novatoare în opera lui Wäger.

Este greu să numeşti evenimente punctuale similare pentru a marca trecerea spre anii ’90, deoarece acum activitatea constructivă ajunsă între timp la o masă critică efectuează aproape simultan o serie de salturi dimensionale – unde artiştii constructori ‘Baukünstler’ aplică pentru prima dată în context urban şi la scară mai mare abilităţile experimentate la periferie şi unde este reprezentată in extenso, atât în repertoriul arhitectural cât şi în urbanism, gama în continuă creştere a diferitelor poziţii conceptuale individuale.

În acest context trebuie menţionate şi comentariile săptămânale ale lui Roland Gnaiger la televiziunile locale între anii 1985-1992. Aceste impulsuri continue, controversiale, au fost recepţionate şi discutate la nivelul întregului land la fel ca şi starea vremii, şi au contribuit semnificativ la pregătirea terenului pentru o dezbatere obiectivă pe teme din domeniul construcţiilor. Cariera lui Baumschlager şi Eberle a câştigat după 1990 o dimensiune proprie. Avansarea lor în ‘curentul principal’ în domeniul construcţiilor crează simultan şi mai mult spaţiu pentru ceilalţi, este însă şi supusă riscului creşterii proporţionale a defocalizării odată cu creşterea cantitativă.

Difuzarea culturii critice în straturi populare mai largi implică şi diferite pierderi de substanţă şi schimbări de polaritate – un proces inerent oricărei comercializări. În sfera construcţiilor aceasta  afectează în special domeniul cel mai puternic reglementat din punct de vedere financiar şi concepţional – acela al construcţiilor de locuinţe – şi legat de acesta, începând cu o anumită scară, şi un sector important al urbanismului.

Şi acesta este locul unde rezidă câteva puncte slabe ale dezvoltării pozitive, unde saltul  cantitativ, schimbul de la zona individuală critică de beneficiari a anilor ’80 la planul mai general al marilor investitori a dus la pierderi cantitative, unde în conjunctura fierbinte după 1990 în domeniul construcţiilor s-a planificat – din punct de vedere urbanistic – cu mai puţină grijă şi s-a lucrat parţial prea speculativ, după cum o dovedesc  falimente şi multe locuinţe noi nelocuite. Transpunerea conceptelor sociale şi ecologice de bază din proiectele mici ale anilor 1980 şi a competenţei tehnice actuale în dimensiunile mai cuprinzătoare urbanistice nu a reuşit până acum în landul Vorarlberg.

Impulsul regional al ‘artiştilor constructori’ din Vorarlberg a fost însă recepţionat şi luat în seamă de către mediul profesional internaţional încă de la începutul anilor ’80. Acestă  arhitectură nu este rezultatul unei ambiţii de delimitare regională sau de căutare a identităţii. Dimpotrivă. Aici a fost urmărit cu multă atenţie ce au realizat mişcări înrudite în Scandinavia, Statele Unite şi în Elveţia, ce a făcut un Walter Segal în Anglia, ce au făcut Doris şi Ralph Tuth în Germania, ce a făcut grupul Metron în Elveţia, nemaivorbind despre interconexiunile intime cu arhitectura recentă germano-elveţiană cu toate disonanţele şi analogiile. Arhitecţii din Vorarlberg învaţă şi predau în Elveţia, în Liechtenstein, în Germania, în Tirol. În sens invers, arhitecţi din aceste ţări au reuşit să realizeze aici clădiri importante – pe primul loc şi emblematic pentru aceasta este de menţionat Kunsthaus Bregenz a lui Peter Zumthor.

Există în final şi un aspect secundar precis pentru care artişti constructori ‘Baukünstler’ din Vorarlberg nu s-au intitulat ‘arhitecţi’; deoarece vedeau în ‘arhitectură’ mai ales partea reprezentativă, monumentală a construirii, în timp ce arta/ştiinţa construcţiilor însumează paradoxal istoric-conceptual sensul comun, partea cotidiană a construirii. Privind înspre etimologie sigur că s-ar putea realiza re-unificarea ligvistică a artei construcţiilor cu arhitectura. În cuvântul “arhitectură” se află ca rădăcină esenţială “tectonica” (gr. tekton=constructor, dulgher), adică arta de a construi sau arta dulgherului. Ceea ce pentru Vorarlberg aduce lucrurile la acelaşi numitor comun.

Friedrich Achleitner a schiţat la un moment dat pe exemplul construcţiilor timpurii ale lui Hans Purin calitatea acestei arhitecturi cu următoarele cuvinte:”calitatea ei constă într-o sinteză greu de egalat dintre inteligenţa constructivă şi cea spaţială”.

 

Dacă acestea se aplică şi pentru creaţia largă a prezentului este de apreciat individual prin studiu la faţa locului…

 

Otto Kapfinger “Baukunst in Vorarlberg seit 1980″

1999 Kunsthaus Bregenz, Gerd Hatje Verlag