Istoric al materialelor de construcții

CRONOLOGIA MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII *

(Lianţi : Ceramică, Sticlă, Lemn, Metal, diverse)

*Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979 

circa 6000 î.e.n. Se practică olăritul fără roata în sud-estul Asiei. Abia după multe secole s-a ajuns la inventarea roţii olarului şi la folosirea acestei tehnici în diverse părţi ale lumii.

5000-3400 î.e.n. Pentru lipirea vaselor de ceramică, se utilizează, în Egipt, ipsosul, care, spre sfârşitul perioadei, a fost folosit şi ca liant în mortarele de zidărie şi pentru tencuieli.

Mileniul V î.e.n. în Mesopotamia se produc cărămizi crude, fasonate din pastă plastică de argilă, uscate la soare. În Egipt materialul principal de construcţie este argila, utilizată în construcţia pereţilor locuinţelor şi, mai târziu, sub formă de cărămizi crude, confecţionate din aluviunile Nilului în amestec cu deşeuri vegetale.

Mileniul IV î.e.n. în Egipt şi Mesopotamia se utilizează varul pentru tencuieli şi grunduri (în diferite amestecuri) sau pentru umpluturi sub picturi murale.

Fig. 1. Cuptor pentru var în Egiptul antic

- În Mesopotamia apare roata olarului (la început de piatră şi de lemn) care se rotea pe un pivot şi era acţionată manual. Ulterior (în 3500 î.e.n. în Mesopotamia şi, în 3200 î.e.n., în Egipt), roata este acţionată prin intermediul unei pedale. Apariţia roţii olarului a marcat începutul unei perioade de mare progres în tehnica ceramicii. Uscarea (coacerea) oalelor se făcea la foc, la temperaturi de 500-600°, pentru a obţine o mai bună rezistenţă, temperaturi la care fumul gazelor de ardere înnegrea argila. Prin 3200-3000 î.e.n., la temperaturi mai înalte de 900° se obţinea şi topirea glazurii (emailului), realizându-se o impermeabilitate totală, ceea ce a permis fabricarea vaselor smălţuite (descoperite în diferite localităţi din Egipt şi din Mesopotamia).

circa 8500 î.e.n. în Mesopotamia se confecţionează mărgele din topitura nisipului cuarţos, uneori vitrificat natural sub acţiunea trăsnetului. Practicarea acestei tehnici a sugerat extinderea domeniului de folosire a sticlei, ajungând, pe la 1700 î.e.n., la artizanatul producţiei de podoabe din bucăţi de sticlă fixate în metal (coroane regale, rame etc.) care se exportau, prin 1500 î.e.n., se extinde fabricarea sticlei şi în Egipt (cunoscută, se pare; însă şi aici cu un mileniu mai înainte).

2980 -2900 î.e.n. în Egipt se foloseşte cărămida nearsă (de ex. la mormântul faraonului Necer-Het), zidită cu mortar de argilă.

2728-2278 î.e.n. în timpul dinastiei a III-a, arhitectul egiptean Imhotep, contemporan şi sfetnic al faraonului Zoser, utilizează piatra tăiată în zidărie uscată, fără mortar.

2700 î.e.n. Pe teritoriul actual al României se folosesc ca materiale de construcţii cărămizile uscate la soare şi lemnul, sub formă de pari şi de împletituri de nuiele.

2897 î.e.n. în China în timpul dinastiei Hoang-Ti este atestată documentar existenţa porţelanului. Artizanatul porţelanului a stimulat dezvoltarea ceramicii, care a înflorit în sec. XVIII î.e.n., şi perfecţionarea obţinerii porţelanului prin folosirea (210-200 î.e.n.), pentru prima oară, a caolinului.

2600 î.e.n. în Egipt, mortarele de ipsos încep să înlocuiască pe cele de argilă şi construcţiile monumentale de piatră atât ca mortar de zidărie, cât şi pentru tencuieli, acoperiri şi pentru finisaje. Egiptenii foloseau tipare pentru confecţionarea cărămizilor şi cunoşteau drişca zidarului, echerul şi firul cu plumb.

În tehnica prelucrării lemnului se folosesc, pentru îmbinări, unele procedee cunoscute şi practicate şi astăzi : lipirea, tăietura în coadă de rândunică, placarea etc.

circa 2500 î.e.n. Egiptenii utilizează tuburi ceramice pentru aducţiunea apei, pe care le montau şi le etanşau cu mortar de ipsos.

2300 î.e.n. În Mesopotamia începe să fie folosită cărămidă arsă care (ca şi cea crudă) se îmbină în zidărie cu bitum, ca liant. Bitumul era folosit şi pentru hidroizolaţii.

Mileniul III î.e.n. în civilizaţia egeeană şi creto-miceniana se foloseşte varul foarte curat (aerian), la tencuieli de calitate superioară, şi la grunduri sub picturile murale, din care cauză este denumit şi “var de frescă”.

Mileniul II î.e.n. în China, în timpul dinastiei Han, se cunoştea tehnica obţinerii temperaturii de 1000°, ceea ce permitea fabricarea porţelanului şi a gresiei ceramice. Spre circa 1000 î.e.n., chinezii cunoşteau controlul arderii la 1 200-1 300°.

  • se obţine sticla prin vitrificarea amestecului de silicaţi. Sticla era, de obicei, colorată şi, rareori, transparentă.

  • în întregul bazin al Mediteranei se confecţionau oglinzi cu suprafeţe lustruite, tăiate în obsidian dur, în argint şi în bronz.

1700-1150 î.e.n. Pe teritoriul României, formaţiunile tribale îşi construiesc locuinţe din împletituri de nuiele şi chirpici.

Sec. XII î.e.n. în construcţiile din Grecia lemnul începe să fie împletit din ce în ce mai mult cu cărămida crudă şi cu piatră. Se utilizează ţigla pentru învelitori. La tencuieli se întrebuinţează, pentru finisaje, un amestec de var, ghips sau praf de marmură, care se lustruia după întărire.

- Fenicienii au folosit, pentru prima dată în lume făina de cărămidă ca adaos pentru impermeabilizarea mortarelor de var, la construcţia cisternelor şi la îmbinarea conductelor ceramice pentru aducţiunea de apă de la Ierusalim.

Sec. X î.e.n. La Teba şi în Egipt (erau cunoscuţi adezivi ca: guma arabică, albuşul de ou, balsamurile, răşinile naturale, pasta de făină de cereale etc.

Mileniul I î.e.n. în Mesopotamia se folosesc cărămizi smălţuite.

- Romanii preiau, din Egipt, procedeele de fabricare a sticlei.

Sec. VIII î.e.n. La Ninive era folosit ferăstrăul de dulgher, cu pânza cu dinţi de fier.

Sec. VII î.e.n. în Grecia se adoptă piatra ca material de construcţie, în special la realizarea unor temple monumentale. Grecii au introdus materialele ceramice şi pentru învelitori (plăci ceramice subţiri şi curbate) şi foloseau stucul de marmură (amestec de var, ipsos sau praf de marmură; foarte rezistent şi care se lustruieşte

- în biblioteca regelui asirian Assurbanipal (668-626 î.e.n.) s-a găsit cea mai veche reţetă cunoscută pentru fabricarea sticlei. Chinezii foloseau sticla încă din mileniu IV î.e.n.

604- 062 î.e.n. în timpul domniei lui Nabucodonosor II, la reconstrucţia şi înfrumuseţarea Babilonului s-au folosit piatra pentru pavaje, cărămidă şi bitumul pentru zidărie, frize şi cărămizi smălţuite pentru placarea zidăriilor. La grădinile suspendate din Babilon s-au folosit, pentru platforme, blocuri de piatră acoperite cu un strat de trestii îmbibate în asfalt, peste care urma un dublu rând de cărămizi arse, îmbinate cu asfalt, şi apoi totul era acoperit cu foi de plumb, pentru a împiedica infiltraţiile de apă în fundaţii. Pe acest ultim strat se realiza ulterior un sol artificial, pentru vegetaţie.

Sec. VI-IV î.e.n. în Persia se utiliza, pentru finisaje, ceramica smălţuită policromă (friza palatului de la Susa).

509 î.e.n. – 31 e.n. Romanii utilizau mortarul de var, var puzzolană sau var-făină de cărămidă, la clădirile de piatră, în construcţia de drumuri şi la îmbinarea tuburilor ceramice folosite la aducţiunea apei.

Sec. V î.e.n. în Egipt se folosesc plăci de faianţă pentru placarea pereţilor unor palate.

Sec. IV-III î.e.n. Grecii folosesc var hidraulic la tencuieli de protecţie, la grunduri sub picturi murale şi la construcţii hidrotehnice.

- Teofrast (372-287 î.e.n.), filozof şi savant grec, menţionează în scrierea sa Cercetări asupra plantelor, o serie de informaţii asupra producerii ipsosului adus din Cipru (arderea gipsului în cuptoare, transformarea în ipsos şi modul de utilizare), menţiuni reluate ulterior de Pliniu cel Bătrân.

321 î.e.n. – 31 e.n. în perioada elenă, mortarul de var este utilizat la construcţia pereţilor cisternelor şi la construcţiile portuare. Mai rar se utiliza la construcţia pereţilor locuinţelor (clădite adeseori cu mortar de argilă) şi la tencuieli exterioare (cele interioare se executau cu un strat de ipsos).

Sec. III î.e.n. Grecii folosesc cenuşa ca adaos hidraulic la mortarul aerian de var şi la acoperirea pardoselilor calde şi a celor hidroabsorbante.

295 î.e.n. La construcţia de drumuri (de ex.: Via Appia, pe porţiunea Roma – împrejurimile oraşului Albano), romanii au utilizat mortarul de var cu puzzolane, pentru fixarea materialelor de piatră, realizând astfel un mortar practic impermeabil la apă.

250 î.e.n. în China se realizează, prin amestec şi ardere controlată, produse de ceramică cu aspect translucid de glazură.

210-200 î.e.n. Se obţine, pentru prima oară, caolin, din argilă extrasă din dealul Kao-ling (China).

circa 184 î.e.n. În scrierea sa De re rustica sau De agricultura (Tratat despre agriculturăs), Cato cel Batrân (Marcus Porcius Cato Major) (234-149 î.e.n.) prezintă, sub formă de instrucţiuni, construcţia unui cuptor pentru var şi tehnica de ardere a calcarului.

Sec. II î.e.n. Este menţionată una dintre cele mai vechi clădiri construite de romani din beton masiv turnat: un depozit de alimente pe malul Tibrului. Betonul era preparat dintr-un amestec de piatră spartă (tuf, lavă, calcar, spărturi de cărămidă) şi mortar de var (cu nisip sau puzzolane). Componenţii betonului nu se amestecau înainte de punerea în operă. Piatra spartă se aşeza în cofraje sau între finisajele de piatră brută ori prelucrată, executate anterior, şi apoi se turna mortarul, care lega piatra spartă în monolit. Acest material a devenit, spre sfârşitul secolului şi, în special, în sec. I î.e.n., materialul folosit cel mai mult pentru fundaţii, pereţi şi bolţi.

Sfârşitul sec II î.e.n. Geto-dacii foloseau, la construcţia cetăţilor de apărare, piatra fasonată, iar chirpiciul ars, la clădirile obişnuite.

Sec. I î.e.n. Romanii construiau conducte ceramice îmbinate cu mortar de var, care conţinea adaos de puzzolane sau făini de cărămidă.

- Grecii utilizau, pentru aducţiunea apei, conducte de plumb, realizate din foi de plumb îmbinate cu mufe de acelaşi material.

- în Siria începe să se lucreze sticla prin suflare, operaţie care s-a răspândit, apoi, în Egipt, şi a luat o mare dezvoltare.

circa 25 î.e.n. Arhitectul roman Marcus Vitruvius Pollio (Vitruvius) (sec. I î.e.n.), în tratatul său De Architectura (Despre arhitectură), încearcă să explice teoretic procesele de ardere a varului, întărirea varului şi a mortarelor. El descrie materialele de construcţie ale timpului său şi dă instrucţiuni pentru obţinerea şi folosirea lor (III 9).

Începutul e.n. Este obţinut porţelanul japonez, originar, după tradiţie, din Coreea, de unde au venit şi primii meşteri în Japonia.

Sec. I. Egiptenii folosesc sticla de cobalt, iar romanii geamuri de sticlă, după cum atestă resturile de geamuri descoperite în ruinele de la Pompei.

- Ferestrele se execută din piatră transparentă, tăiată în foi subţiri, sau gratii de lemn, care lăsau să pătrundă aerul şi lumina (ori numai orificii practicate în pereţi).

104-105 Apolodor din Damasc foloseşte, la podul peste Dunăre de la Drobeta Turnu Severin, un beton constituit din var hidraulic + ciment roman (ca liant), nisip şi piatră spartă.

Sfârşitul sec. I. Romanii utilizează pe scară mare betonul în construcţia de drumuri (peste 15 000 km) şi la construcţii hidrotehnice şi de apărare.

- în construcţiile inginereşti mari (poduri, apeducte) se utilizează piatra zidită cu mortare hidraulice rezistente.

Sec. I-II. Romanii foloseau mortarele de var şi, uneori, argilă arsă, la început în locul nisipului şi apoi ca adaos hidraulic. Făina de cărămidă şi carbonaţii se utilizau ca umplutură în grundurile de sub picturile murale şi de sub mozaicuri.

30-640 În Grecia, mortarul de var ia o mare răspândire, fiind folosit pentru zidăria de piatră şi de cărămidă arsă. Pentru pardoseli calde şi hidroabsorbante se utilizau var, nisip, cenuşa, cărbune mărunţit şi fărâmături de ţigle.

Sec. II. Betonul devine materialul de construcţie cel mai mult folosit pentru fundaţii şi pereţi. Bolţile se executau din beton sau din beton şi cărămidă, piatra brută sau prelucrată.

Sec. III. Pe teritoriul ţării noastre, la Tomis (Constanţa), existau cuptoare de ars cărămidă.

Sec. IV. Romanii execută la Tomis unul dintre cele mai mari mozaicuri pavimentare din lume.

386 în traducerea latina a Vechiului Testament, Hieronimus Stridonius (347- 420) a folosit termenul “caementum” (ciment) pentru mortarele de construcţii (de var).

Sec. V. În India se utilizează varul hidraulic (frecvent cu adaos de praf de cărămidă, uneori cu ipsos) în mortare şi betoane, la construcţii hidrotehnice şi de drumuri.

- În Bizanţ se fabrică emailul cloazonat care, în secolele următoare, a luat o mare dezvoltare în Germania, Italia etc.

449. în Anglia se introduce tehnica stucaturii şi a tencuielilor.

450. în China se fabrică un porţelan verzui, culoare numită “celadon” din paste în care intră şi gresie arsă la temperaturi înalte. În secolele următoare s-a dezvoltat fabricarea porţelanului colorat, prin folosirea de oxizi metalici.

Circa 550. în India, la finisarea exterioară a templelor budiste se utilizează “cimentul de piatră” (amestecuri de extracte apoase, concentrate de răşini vegetale, sau de extracte gelatinoase animale, cu lacuri praf) şi cimentul metalic (topitura de aliaje de plumb şi alamă).

Sec. VII. În Europa occidentală se redescoperă ipsosul, utilizat ca “extrix” (gips ars la temperaturi înalte).

Sec. IX. în Elveţia se construiesc, din cahle, primele sobe pentru încălzit.

Sec. X. în Europa occidentală, ipsosul se utilizează în amestec cu var pentru mortare confecţionate cu nisip şi, uneori, cu praf de cărămidă.

- începe să se producă, în Europa, faianţa, introdusă de arabi în Spania ( preluată, probabil, din Asia, dar care era inferioară porţelanului din China).

- la construcţia de locuinţe din ţară noastră se foloseşte lemnul iar pentru fortificaţii, pământul, lemnul, şi piatra. Se prelucrează metale şi se foloseşte sticla, pentru confecţionarea de obiecte.

Sec. XI. în Rusia, la Kiev, există manufacturi de producere a sticlei (mată şi colorată).

Sec. XII. Se utilizează intens piatra în construcţiile monumentale gotice. Fundaţia marilor catedrale atingea adâncimea de 10 m, constituind o masă de piatră tot atât de importantă ca şi cea a părţii vizibile de deasupra solului. Pentru locuinţele cu 2-6 niveluri, se utilizează piatra, iar pereţii etajelor superioare erau construiţi pe schelet de lemn. Ca lianţi se foloseau: argila, ipsosul şi, în special, varul (ipsosul se utiliza şi la tencuieli). Făina de cărămidă şi trassul se foloseau ca adaosuri hidraulice, iar uneori ca înlocuitori parţiali ai nisipului.

circa 1100. Călugărul benedictin Theophilus (sfârşitul sec. XI – începutul sec. XII) publica “Diversarum artium schedula”, care cuprinde date despre tehnologia executării mozaicurilor, fabricarea culorilor, a adezivului de cazeină şi se descriu, pentru prima dată, procedeele de suflare a sticlei, modul de construire a cuptoarelor pentru topit sticla, etc.

Sec. XIII. în Europa occidentală se utilizează trassul, ca înlocuitor al nisipului, în mortarele de var. În Transilvania şi în ţările române era folosită piatra, la construcţia cetăţilor şi oraşelor.

1230. Arhitectul francez Villard de Honnecourt (sec. XIII) construieşte primul joagăr acţionat prin forţa apei.

circa 1270. Este semnalată, în Europa, folosirea lemnului de abanos.

1298. în scrierea sa Carte despre minunile lumii (fără titlu original, copiată sub diverse titluri: Le Devisement du Monde, Le Livre des Merveilles du Monde etc.,) tradusă în româneşte (Cartea lui Marco Polo), Marco Polo (1254 -1324) descrie porţelanul chinezesc şi compoziţia acestuia.

Sec. XIV. În Europa şi în Asia se extinde folosirea ceramicii şi a mozaicurilor colorate.

  • Vincent de Beauvais imaginează oglinzi de geam placat cu plumb; procedeul de fabricare a fost descris de scriitorul şi alchimistul catalan Raymond Lulle (1235-1315).

  • La Urbino, Faenza etc. (Italia) se dezvoltă, în timpul Renaşterii, fabricarea faianţei, care s-a răspândit apoi şi în alte ţări europene.

Circa 1380. În Ţara Românească şi în Moldova se foloseau, la finisarea bisericilor, ceramica smălţuită de tip balcanic (Mănăstirea Cotmeana – Curtea de Argeş, 1512-1517).

Sec. XVI. Pe teritoriul ţării noastre, cărămida arsă înlocuieşte lemnul în construcţia bisericilor, la care se foloseşte şi piatra făţuită (de ex. la biserica episcopală de la Curtea de Argeş, 1512 – 1517).

  • În Moldova încep să fie folosite ţiglele (aduse din Transilvania) şi Ţara Românească, olanele (simple şi smălţuite) pentru acoperişuri, în paralel cu şindrila.

  • Camillo de Urbino (m. 1567) şi Bernardo Buontalenti (1536-1608) încearcă, la Florenţa şi Pisa, să fabrice porţelan din nisip cuarţos, salpetru, sare de mare, alaun, pudră de alabastru, obţinându-se porţelan moale; când se folosea şi pământ alb de Veneţia, se obţinea un porţelan dur.

  • Veneţia devine, în Europa, centrul cel mai important pentru fabricarea sticlei de calitate superiopară (cristal)

1510. s-a născut Bernard Palissy (m. 1589) ceramist, emailor şi chimist francez, creatorul industriei olăriei smălţuite (1550) ca producţie intermediară între faianţa emailată italiană şi argila arsă lăcuită. Deşi arta smălţuitului şi faianţa fuseseră cunoscute încă de pe timpul etruscilor, secretul a fost pierdut şi redescoperirea lui Palissy este considerată ca început al acestei arte. În 1580 publică “Discours armirable de l’art de terre, de son utilité, des esmaux et du feu”.

1520. Weidenhaminer obţine sticlă de culoare albastră.

circa 1555. Domnul Moldovei, Alexandru Lapuşneanu, înfiinţează, la Baia, prima manufactură românească de ţigle, olane şi cărămizi.

1580. Un grup de învăţaţi italieni de la Curtea familiei Medici (Florenţa), obţin, pentru prima dată, un produs ceramic acoperit cu email pe bază de combinaţii de staniu, care imita transluciditatea porţelanului.

1592. Olandezul Corneliusz van Uitgeest realizează un joagăr acţionat de o roată mişcata de vânt.

Sec. XVII. În ţara noastră teracota se foloseşte la pardoseli (după relatările lui Dimitrie Cantemir, încăperile palatului Curţii Domneşti din Iaşi erau pardosite cu teracotă, iar sobele erau construite din cahle smălţuite).

- La Moscova se utilizează gresie ceramică sau “cărămidă arsă” la pavarea unor alei şi trotuare. Acest tip de pavaj se extinde în sec. XIX şi în Olanda.

  • Încep să fie folosite în construcţii materiale metalice sub forma de: tablă de oţel pentru obloane, uşi forjate etc. ; tablă albă şi de aramă, pentru acoperişuri; fontă, pentru pardoseli, etc.

  • În ţara noastră, principalul material pentru acoperişuri era şindrila de stejar sau de brad. Sate întregi se ocupau cu confecţionarea şindrilei, folosită, la început, la casele boiereşti şi la biserici. La sate, acoperişurile se executau din şovar şi din stuf.

  • În Europa Occidentală, ferestrele palatelor nobiliare erau ornate cu sticlă bizotată (şlefuită oblic pe o margine).

  • În Boemia, începe fabricarea cristalului (sticla silico–plumbo-potasică).

1612. Călugărul A. Neri publică, la Florenţa, prima lucrare în domeniul producţiei de sticlă. Cartea conţine date despre utilizarea oxizilor de arsen ca decoloranţi ai sticlei, compoziţia materiilor prime, obţinerea sticlelor colorate, etc.

1616. în Anglia, cărbunii încep să fie utilizaţi drept combustibil la cuptoarele de fabricat sticlă, ceea ce a condus la obţinerea unor varietăţi de sticlă cu punct de topire înalt şi a sticlei termostabile.

1623. Se construieşte o manufactură de sticlă în Transilvania (în regiunea Făgăraşului).

1644. Prima atestare documentară despre sticlăria (“glăjăria”) înfiinţată de Matei Basarab în Ţara Românească, lîngă Târgovişte.

1659. Este semnalată existenţa unei cărămidării, în Bucureşti, în zona Curţii Domneşti, care a funcţionat până în anul 1716.

1661. În Bucureşti se face prima încercare de pavare cu piatră a străzilor (o porţiune a uliţei Târgului din Afară, azi Calea Moşilor).

1674. Englezul Ravencroft produce sticla de flint.

1688. Sticlarul francez Berhard Perrot (m. 1709) inventează procedeul de fabricare a geamurilor prin turnare.

1691. Arhitectul francez Augustin Charles Daviler (D’Aviler) (1653~1700) publică Dictionnaire des termes de l’architecture civile et hidraulique et des arts, qui endependent (Dicţionar de termeni de arhitectură civilă şi hidraulică şi de artele care depind de ele), în care foloseşte noţiunea de ciment în sensul de adaos hidraulic (praf de cărămidă) pentru zidăria subacvatică.

circa 1700. În Moldova începe să se fabrice sticla pentru geamuri.

1707. Alchimistul german Johann Friedrich Böttger (1682-1719) fabrică, pentru prima dată, la Meissen, porţelan dur, brun, din argilă, după procedeul inventat de el şi, din 1715, porţelan alb. În 1710, el înfiinţează manufactura de porţelan alb de la Meissen, renumită şi azi în toată lumea.

1724. se înfiinţează în Ţara Românească, la Drajna, un atelier de prelucrare a aramei în plăci.

1729. Inginerul francez Bernard Forest de Bélidor (1693-1761), în scrierea sa La science des ingenieurs dans la conduite des travaux de fortification et d’architecture (Ingineria în conducerea lucrărilor de fortificaţie şi de arhitectură), expune proprietăţile hidraulice şi particularităţile stingerii varului galben din Metz şi de la Boulogne (mai târziu s-a constatat că era var hidraulic şi, respectiv, ciment roman).

1756. Inginerul englez John Smeaton (1724 – 1792) descoperă, explică şi utilizează proprietăţile varurilor hidraulice obţinute din materii prime naturale, punând astfel bazele tuturor cercetărilor ulterioare din diferite ţări, cercetări care au condus la fabricarea cimentului Portland.

- Se înfiinţează la Sevres, lângă Paris, manufactura naţională de porţelan, care, din 1764 produce porţelan dur, folosind ca materie primă caolinul. În 1769, chimistul francez P.J. Macquer prezintă Academiei de ştiinţe mostre de obiecte confecţionate din porţelan tare de Sevres.

- Chimistul şi fizicianul scoţian Joseph Black (1728 – 1799) descrie procesul de ardere a varului şi demonstrează că obţinerea acestuia constă în decarbonatarea calcarului. Această constatare a avut o mare importanţă pentru fundamentarea chimiei lianţilor.

1764. Emailul, folosit numai în pictură, este întrebuinţat, pentru prima dată, la emailarea aparatelor şi a instalaţiilor tehnologice, la uzina Königsbronn (Württemberg).

1770. Apare lucrarea Untersuchungen uber die Zusammensetzung vn TraBs (Cercetări asupra compoziţiei trassului), a chimistului suedez Bengt Anderssen Quist, care a ajuns la concluzia că alumina este componentul cel mai valoros al trassului, din punctul de vedere al proprietăţilor sale hidraulice, şi a studiat modalităţile de obţinere a diverselor amestecuri pentru “cimenturi” (de fapt, mortare de var). Quist a obţinut rezultate bune şi cu unii înlocuitori ai trassului: argila şi marna fără nisip.

1774. Francezul Antoine Joseph Loriot (1716 -1775) propune şi introduce, în construcţii hidrotehnice, mortarul hidraulic preparat din amestec de var stins, var nestins şi praf de cărămidă (numit, ulterior, “ciment Loriot”).

- S-a născut Johann Nepomuk von Fuchs (m. 1856) mineralog, chimist şi doctor în medicină, german, care a elaborat procedeul de fabricare a sticlei solubile şi a întreprins studii asupra mortarelor şi întăririi lianţilor (1829).

1776. Se foloseşte, în Anglia, pentru prima dată, fonta, la construcţia podului peste Severn, la Coalbrookdale.

1777-1778. Francezul De la Faye descrie posibilitatea stingerii varului slab impurificat, cu argilă. Studiind compoziţia varului obţinut de romani, el a propus utilizarea, în mortare, a varului stins, în praf (după un procedeu propriu).

1778. Geologul francez Barthelemy Faujas de Saint-Fond (1741-1819) explică teoretic arderea varului şi întărirea mortarului de var, dând o mare importanţă conţinutului în oxid de fier ca adaos hidraulic.

1779 Chimistul şi fizicianul irlandez Bryan Higgins (circa 1737-1820) patentează, “cimentul de apă”s (mortar), constituit din amestec de var, nisip, piatră spartă sau alicărie şi cenuşă de oase. Studiind condiţiile de ardere şi de păstrare a varului, el a constatat că argila conţinută de materia primă folosită la obţinerea varului facilitează trecerea în stare sticloasă, iar produsul obţinut nu se stinge cu apă.

Fig. 2. Cuptor pentru arderea calcarului şi stingerea varului (în sec. XVIII)

1780-1800. Uzinele siderurgice de la Reşiţa foloseau, pentru prepararea fontei şi a oţelului, în locul cocsului, mangal produs din lemnul exploatărilor forestiere din zona sudică a Munţilor Apuseni şi din masivul Poiana Ruscă.

1782. Inventatorul englez Josiah Wedgwood (1730-1795) foloseşte conuri de argilă drept indicatori pirometrici la determinarea temperaturii cuptoarelor pentru produse ceramice.

1784. în Rusia se foloseşte fonta la construcţia podurilor din parcul oraşului Puşkin (fost Ţarskoe Selo).

1780. Chimistul francez Jean Antoine de Chanteloup Chantal (1756-1832) prepară un mortar hidraulic din amestec de var gras cu o puzzolană sintetică.

1786. S-a născut Joseph Louis Vicat (m.1861) inginer de drumuri şi poduri, membru al Academiei Franceze de ştiinţe (1833), care, prin lucrările sale în domeniul lianţilor hidraulici, al mortarelor şi al betoanelor, a adus o contribuţie importantă la fondarea ştiinţei materialelor de construcţie. Vicat poate fi considerat descoperitorul ştiinţific al cimentului Portland.

1791. Englezul James Parker obţine un brevet pentru folosirea turbei în cuptoarele de ardere a cărămizilor, a ţiglei, a cretei şi a calcarelor. În 1796 Parker patentează un ciment destinat zidăriilor şi tencuielilor subacvatice (“cimentul Parker”), în care materia primă utilizată era un calcar cu 30…25% argilă, ars la o temperatură înaltă, fără a se ajunge însă la topire.

1793. Englezul Jeremy Bentham (1748 – 1832) concepe şi realizează ferăstrăul circular pentru debitarea cherestelei. În 1799 ferăstrăul este brevetat şi în Franţa, iar din 1805 a fost folosit în mod curent în Anglia de M.I. Brunel.

1800. La manufactura de porţelan de la Sevres se introduce analiza chimică în studiul pastelor şi al glazurilor.

-Se industrializează elaborarea oţelului pudlat, ceea ce a condus la dezvoltarea construcţiilor de căi ferate, de poduri etc.

- Apare gaterul orizontal, maşină cu largă răspândire în industria de prelucrare a lemnului.

1807. Inginerul englez W. Newberry inventează ferăstrăul cu bandă continuă.

- Savantul rus Vasili Mihailovici Severghin (1765-1826) descrie proprietăţile lianţilor obţinuţi prin arderea marnei.

1808. Humphry Davy demonstrează compoziţia complexă a varului, considerat anterior ca un element chimic.

1811. Englezul Edgar Dobbs obţine un brevet pentru fabricarea unui “ciment roman” din materie primă artificială (obţinută din amestec constituit din calcar şi din argilă).

1813. Apare studiul Sur la chaux maigre (Despre varul slab) al lui Hippolyte Victor Collet-Descotilis (1773-1815), în care acesta demonstrează că proprietăţile hidraulice ale varurilor provenite din calcarele pe care le analizase, se datorează prezenţei bioxidului de siliciu fin dispersat în materia primă şi conţinutul mare (25%) în acest component.

- J .L. Vicat ajunge la concluzia că sepoate fabrica var hidraulic prin arderea unui amestec de argilă oarecare cu var sau cu calcar. Problema a fost rezolvată cu ocazia unor dificultăţi care au apărut la construcţia podului de la Souillac (Franţa).

1814. Se acordă primul patent american pentru fabricarea cleiului din oase.

1818. J .L. Vicat publică Recherches experimentales sur les chaux de construction, les betons et les mortiers ordinaires (Cercetări experimentale asupra varurilor de construcţie, asupra betoanelor şi mortarelor ordinare), în care introduce noi teorii (rezultate în urma cercetărilor întreprinse încă din 1812) asupra hidraulicităţii, clasificării şi bazelor producerii lianţilor hidraulici. Vicat a introdus termenii de var hidraulic, ciment hidraulic şi mortar, în locul termenilor folosiri anterior, var de apă, ciment de apă.

1820. Se folosesc, în construcţii, bare obţinute prin laminare şi alte profiluri laminate.

1822. N. I. Bogdanov, în Rusia, studiază materia primă pentru prepararea cimentului, descoperită de B.P. Clapeyron, pe râul Volhov, lângă Petersburg, şi elaborează instrucţiuni pentru producerea şi utilizarea varului hidraulic obţinut în construcţii hidrotehnice.

1823. Se prepară primul adeziv din cauciuc natural.

1824. oct. 21. Cărămidarul englez Joseph Aspdin (1779-1855) din Leads patentează cimentul Portland, obţinut din calcar şi argilă, ambele transformate în pastă uscată şi arsă până la degajarea completă a CO2 (900…1 000°) şi apoi măcinată fin. El consideră că părţile clincherizate nu au valoare hidraulică. Aspdin a înfiinţat prima fabrică de ciment Portland, la Wakefield.

Fig. 3. Primul cuptor pentru ciment construit de J. Aspdin

1825 Egor G. Celiev (1771-1839) publică (în lb. rusă) Indicaţii complete despre modul de obţinere a unui mortar sau ciment ieftin şi foarte rezistent în lucrări subacvatice, ca poduri, canale, baraje, pivniţe, cum şi pentru tencuirea construcţiilor de piatră şi de lemn, care conţin date practice, cum şi bazele chimice pentru obţinerea unui ciment hidraulic de tip “roman”. Apare ideea reglării prizei cu ajutorul ipsosului.

1826. Intră în funcţiune prima fabrică de ciment “natural”, în S.U.A., la Walster, în statul New York, care folosea, ca materie primă, calcare magneziene şi argiloase.

1827. Francezul Bourgain inventează litofania, procedeu de obţinere a unor efecte de transparenţă în masa de porţelan.

1829. J. Nepomuk von Fuchs publică lucrarea über Kalk und Mörtel (Despre var şi mortar), în care propune un nou procedeu de întărire a lianţilor var-puzzolanici şi a varului hidraulic, stabileşte adaosurile hidraulice pentru diversele varietăţi de var şi subliniază importanţa diferiţilor oxizi pe care îi conţin.

- IngineruI rus Stefanovici M. Volkov (1802-1878) publică un îndrumător pentru prepararea cimenturilor de var şi var-puzzolanice şi prezintă un procedeu complementar (nou) pentru obţinerea varului hidraulic artificial.

1831. În ţara noastră se foloseşte metalul la construcţia unui pod de la Lugoj.

1835-1840. În fabricile de cherestea din Europa, locul joagărelor de apă este ocupat, progresiv, de gaterele metalice, care au permis montarea, în rama lor, a 8-10 pânze, facilitând astfel debitarea buştenilor dintr-o singură trecere prin maşină, după procedeul “pe plin”. Din 1875 s-a aplicat şi procedeul debitării “pe prisme”, care comportă o dublă trecere a buşteanului prin gater.

1836. Fizicianul şi chimistul francez Joseph Louis Gay-Lussac (1778-1850) precizează bazele arderii raţionale ale calcarului, pentru obţinerea varului.

- Chimistul german Justus von Liebig (1803-1873) experimentează obţinerea oglinzilor prin argintare, cu rezultate care au sugerat mai târziu (1862), lui A. Martin, elaborarea şi aplicarea industrială a procedeului de argintare a sticlei.

1840. Xavier Gilaldoni inventează ţiglele care se îmbină prin îmbucare, ceea ce a condus la reducerea greutăţii acoperişurilor.

1843. în Europa se acordă primul brevet pentru prepararea unui adeziv pe bază de cauciuc natural.

- în România, la Iaşi, se folosesc ţevi metalice pentru aducţiunea apei.

1844. Fabricantul englez Isaac Charles Johnson, studiază şi subliniază importanţa părţilor vitrificate rezultate la fabricarea cimentului Portland şi constată că, prin măcinarea acestora, se obţine un liant superior cimentului Aspdin.

1845. În Franţa, la Boulogne-sur-Mer, se construieşte prima fabrică de ciment Portland de pe continentul european.

- s-a născut Nicolai Apollonovici Beleliubski (m. 1922), inginer constructor rus, primul care a studiat şi a folosit oţelul turnat în construcţia de poduri. A elaborat şi metode de încercare a cimenturilor, adoptate în practica ştiinţifică mondială.

1847. Inventatorul francez Étienne Lenoir (1822-1900} prepară un email alb fără oxid de staniu.

1850. S-a născut Henry Le Chatelier (m.1936) chimist şi metalurgist, francez, unul dintre fondatorii chimiei cimentului.

1851. J .L. Vicat formulează condiţiile de producere a cimentului hidraulic din calcar cu conţinut mare de argilă, ars până la o stare apropiată de topire, punând astfel bazele teoretice ştiinţifice ale producţiei cimentului Portland. În 1853 Vicat publică Recherches statistiques sur les substance calcaires a chaux hidraulique et a ciment naturel (Cercetări statistice asupra substanţelor calcaroase cu calcar hidraulic şi cu ciment natural) şi propune un procedeu de obţinere a varurilor cu priză mai lentă. Fiul său, J. Vicat, construieşte primele cuptoare verticale experimentale pentru fabricarea cimentului Portland.

Fig. 4. Cuptoare pentru ciment construite de J. Vicat (fiul)

1854. Francezul P. Merien descoperă proprietăţile asfaltului şi construieşte primele şosele asfaltate la Paris şi apoi la Londra şi Berlin).

1855. Se înfiinţează, în Bucureşti, o fabrică de cărămidă “cu maşini” .

- La expoziţia de la Paris este prezentat, pentru prima dată, un ferăstrău-panglică, cu pânză verticală, care se înfăşura într-o mişcare continuă pe doi volanţi (unul acţionat, celălalt condus).

1858. Se construieşte cuptorul circular pentru arderea cărămizilor, datorită căruia s-au realizat mari progrese în tehnica producerii acestor materiale.

1860. În tara noastră se utilizează, pentru aşa-numitul pavaj “sistematic”, piatra importată (granit din Scoţia şi din Italia, gresie şi granit din Belgia şi din Franţa).

1862. Émile Langens constată că zgura metalurgică, topită şi răcită brusc la ieşirea din furnal, capătă proprietăţi

hidraulice şi prin amestecare cu var, dă un liant pe care l-a numit, impropriu, ciment de zgură.

1865. Constructorul american Brown inventează maşina de tăiat şi de rindeluit scânduri.

1867. Grădinarul francez Joseph Monier obţine un brevet pentru confecţionarea vaselor de flori din beton armat, fiind, astfel. cel dintâi care a folosit acest material (III 9).

1870. În Bucureşti se folosesc felinare de fontă pentru iluminatul cu gaz.

1872. Se înfiinţează la Galaţi o fabrică de cherestea, în care gaterele erau acţionate de maşini cu abur.

1874. Se construieşte, în Bucureşti, primul cuptor circular pentru arderea cărămizilor.

- Se înregistrează primul brevet american pentru fabricarea cleiului de peşte.

1875. Se extinde, pe plan mondial, dezvoltarea industriei placajelor.

1876. Se înfiinţează fabrica de ciment şi var hidraulic de la Comarnic (jud. Prahova).

- V. Michaelis constată că, în amestec cu cimentul Portland, zgura metalurgică răcită brusc nu se comportă ca adaos inert, ci contribuie la întărirea hidraulică.

1878. Se deschide cariera de la Turcoaia, în Dobrogea, pentru exploatarea şi producerea de pavele de granit, care a înlocuit granitul importat din Scoţia.

1880. La Bucureşti se construieşte (la Ciurel) O fabrică sistematică de cărămidă, unde a fost pus în funcţiune primul malaxor din ţară.

- Ashley, în Ang1ia face prima încercare de fabricare mecanică a buteliilor de sticlă. fără a obţine însă rezultate satisfăcătoare. În 1894, maestrul sticlar francez Claude Boucher din Cognac construieşte o maşina semiautomată pentru producţia de butelii, la care suflajul cu gura era înlocuit cu suflajul cu aer comprimat.

- Michaelis propune un procedeu de prelucrare termică a amestecurilor de var-nisip care a permis fabricarea produselor silico-calcare.

- Se înfiinţează, la Azuga, prima fabrică modernă de sticlărie din ţara noastră.

- La Vatra Dornei se construieşte prima fabrică de cherestea echipată cu gatere metalice şi acţionată de maşini cu abur .

1881. Cercetătorul rus Ivan Grigorievici Maliuga (1853-1933), şi alţii, elaborează, în Rusia, norme şi metode de determinare a proprietăţilor cimentului Portland.

1882. Henri Le Châtelier elaborează teoria cristalină a procesului de priză şi de întărire a cimentului.

1886. N. A. Beleliubski (1845-1922) studiază şi introduce pentru prima dată în practica construcţiilor de poduri oţelul turnat, în locul oţelului pudlat (III 1).

1880-1886. Hyatt şi Becoulet fabrică, pentru prima dată, geamuri armate, prin introducerea unor plase metalice în sticlă, în faza turnării sau a laminării.

1886. Inginerul Anghel Saligny (1854-1925) utilizează fonta la construcţia tunelului de scurgere prin terasamentul căii ferate, la traversarea Văii Mostiştea, pe linia Bucureşti-Feteşti, iar în 1887 preconizează utilizarea oţelului turnat la construirea podului peste Dunăre, la Cernavodă.

1887. Henry Le Châtelier precizează, în teza sa de doctorat, compoziţia componenţilor mineralogici ai cimentului, punând astfel bazele ştiinţifice ale chimiei cimentului.

1888. Anghel Saligny introduce betonul armat la construcţia silozurilor de la docurile din Galaţi şi din Brăila

- C. E. W. Doehring expune principiile betonului precomprimat, preconizat anterior.

- Încep, în Bucureşti, primele lucrări edilitare de pavaje (trotuare) cu bazalt artificial produs de fabrica de bazalt artificial şi de ceramică de la Cotroceni, unde se fabricau şi tuburi de gresie pentru canalizare, cum şi mozaicuri pentru pavaje interioare.

- Prin construirea fabricii de ciment de la Brăila, prima fabrică sistematică de acest fel din ţara noastră, a început să se dezvolte industria naţională de ciment. Fabrica a intrat în funcţiune în 1890.

1889. Sievert obţine primele rezultate în procesul de fabricare a sticlei pentru geamuri prin suflarea mecanică a topiturii.

- Se fabrică pentru prima dată geamuri cu reliefuri, fabricaţie care a sugerat, ulterior, tehnica de obţinere a geamurilor riglate, pentru construcţia luminatoarelor, a geamurilor presate şi de ornament.

1890-1896. Se generalizează, în ţara noastră, fabricarea mecanizată a cărămizilor şi arderea lor în cuptoare circulare. La fabrica de la Cotroceni se producea cărămidă aparentă.

1892. În Germania se fabrica, pentru prima dată, ciment Portland cu zgură granulată. .

1898. V. Michaelis elaborează teoria coloidală a prizei şi a întăririi cimentului.

1897. S-a născut Alexandru Steopoe (m. 1972) inginer român, profesor emerit, dr. doc. . A efectuat numeroase studii şi cercetări ştiinţifice în domeniul materialelor de construcţii. Op. pr. : “Materiale de construcţii” (1964); “Durabilitatea betoanelor” (1965); “Îndrumător pentru utilizarea cimenturilor în construcţii” (1967).

- La Cotroceni începe fabricarea asfaltului pentru trotuare şi străzi.

1899. Americanul Michael J. Owens inventează maşina automată pentru suflat sticlă, care înlocuieşte parţial suflatul cu gura, folosit încă şi azi pentru multe articole de sticlărie.

- Se înfiinţează fabrica de ciment de la Cernavodă.

circa 1900. Se fabrică materiale refractare care rezistă la 1800°, ceea ce a permis dezvoltarea rapidă a siderurgiei.

- Se introduc primele procedee de uscare accelerată a cărămizilor crude.

1900. În Germania se introduce, în industria cimentului, cuptorul rotativ, care a condus la mari progrese în tehnica fabricaţiei acestui produs.

- La expoziţia internaţională de la Paris a fost prezentat şi cimentul fabricat la Brăila. În acelaşi an începe exportul de ciment românesc în Bulgaria, Turcia şi Egipt.

1902. Belgianul Émile Fourcault (1862- 1919) pune la punct procedeul de fabricare continuă a sticlei pentru geamuri prin tragere verticală.

1903. Începe producţia de carton asfaltat. la fabrica de la Cotroceni (Bucureşti), cu bitum (catran) procurat de la uzina de gaz aerian.

1905. Colburn pune la punct procedeul “Sibley-Owens” pentru producţia geamurilor prin tragerea orizontală.

1908. Cercetările lui Bied (Franţa) şi Schpeckmann (S.U.A.) au condus la realizarea cimentului aluminos (”ciment fondu”).

- La fabrica de ciment din Comarnic se instalează primul cuptor rotativ din ţara noastră.

- Se înfiinţează fabrica de cherestea de la Nehoiu (jud. Buzău), echipată cu 24 de gatere, care era, la acea vreme, cea mai mare din Europa.

1909. Pictorul şi chimistul francez Édouard Benedictus (1878-1930) obţine geamul triplex, care, prin spargere nu produce cioburi, fiind alcătuit din două foi de geam subţiri, suprapuse şi lipite între ele cu adeziv.

- Începe fabricarea industrială a cimenturilor cu zgură, numite cimenturi metalurgice.

1910. Korolov construieşte, pe principiul Fourcault, maşini pentru tragerea verticală a ţevilor de sticlă.

1912. Backeland recomandă utilizarea răşinilor fenolice ca adeziv pentru lemn.

- La Bucureşti se înfiinţează fabrica de ciment Titan, funcţionând pe baza procedeului uscat.

1914. În S.U.A. se fabrică sticla pirex.

- La Galaţi se înfiinţează o fabrică de tablă, care, după 1956, este extinsă, diversificându-se şi producţia.

- Începe construcţia fabricii de ciment de la Fieni (Dâmboviţa).

1918. În Franţa începe fabricarea industrială a cimentului aluminos, (sintetizat la începutul sec. XX) prin topirea, în cuptorul electric, a unui amestec de calcar şi bauxită, urmată de o răcire bruscă şi de măcinare.

1920. Se construieşte, la Câmpia Turzii, uzina “Industria sîrmei”, care produce oţel Martin şi electric, profiluri, sârmă laminată şi trefilată, bare trase, cupru electrolitic, sârmă de cupru etc.

1925. Cercetătorul sovietic Aleksandr Aleksandrovici Baikov (1870-1946) elaborează teoria prizei şi întăririi lianţilor.

1925-1930. În comerţul mondial apar adezivi pe bază de cauciucuri (natural, ciclizat şi policloroprenic).

1927. Se produce plexigasul, fabricat prin polimerizarea metacrilatului de metil, şi folosit ca sticlă de siguranţă.

- Matematicianul sovietic H. L. Feldman elaborează procedeul “modelelor maxime” de debitare a buştenilor în cherestea, obţinând o majorare substanţială a randamentului.

- Al. Steopoe publică rezultatele cercetărilor sale asupra trasurilor româneşti şi asupra mortarelor de var-trass.

1928. În urma cercetărilor efectuate de Meanvohile, Cristiani şi Nielsen în Danemarca se produce pe scară industrială betonul celular.

1929. I. A. Eriksson imaginează procedeul de tratare a betoanelor în autoclavă, comercializat ulterior de societăţile suedeze Durox şi Ytong.

- Răşinile fenolice sunt întrebuinţate ca adezivi pentru lemn, metal, sticlă etc., şi se sintetizează răşini epoxidice. Încep să fie utilizate, de asemenea, ca adezivi, răşinile ureoformaldehidice (în Germania) şi cele melaminice (în Elveţia). În 1934se realizează lipirea foilor de hârtie şi a plăcilor de lemn pe metal, cu adezivi fenolici.

1930. În România, la Ploieşti, intră în funcţiune fabrica de geamuri echipată cu cuptoare sistem Fourcault.

- Inginerul francez Eugéene Freyssinet (1879-1962) introduce betonul precomprimat în practica executării construcţiilor.

1930-1933. În urma studiilor inginerilor Dischinger (R. F. Germania) şi Freyssinet (Franţa), betonul armat intră într-o a doua mare etapă de dezvoltare, caracterizată printr-o largă elaborare şi aplicare a elementelor de beton armat în spaţiu şi a elementelor de beton precomprimat.

1932. V. H. Zachariasen (U.R.S.S.) elaborează teoria structurii statistic neorientate a sticlei şi emite ipoteza necesităţii prezenţei unui oxid metalic la fabricarea sticlei, pentru asigurarea reţelei tridimensionale.

1935. Chimistul român Şerban Solacolu (n. 1905) publică rezultatele cercetărilor efectuate asupra betoanelor folosite de arhitectul roman Apolodor din Damasc (circa 60-125) la construcţia podului peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin. Betonul era constituit dintr-un amestec de liant (var hidraulic – ciment roman cu priză rapidă, fără adaos de trass), nisip şi alicărie sau piatră spartă (cu dimensiuni 30-50 mm).

1938. La Bucureşti se înfiinţează actuala Fabrică de ţevi “Republica”, care produce ţevi de instalaţii pentru construcţii, burlane de foraj, ţevi pentru conducte etc. . În anii construcţiei socialiste, fabrica a fost dezvoltată şi utilată cu instalaţii moderne.

1939. Încep să fie utilizaţi, ca adezivi, poliacetaţii de vinil.

1941. Cercetătorii sovietici A. A.Gvozdev şi V. V. Mihailov încep cercetări asupra betonului precomprimat, ale căror rezultate aduc importante contribuţii la teoria acestui material de construcţie. .

1945. Apar sorturi noi de adezivi pe baza unor materii prime sintetizate între timp ca: răşini rezorcinice (care au intrat în practica industrială în 1940), clorcauciuc, cauciuc butadienstirenic, cauciuc butadienacrilonitrilic (cunoscut din 1930), elastomeri carboxilici.

1946. Se obţin tioplastele lichide, reticulabile la rece, cu proprietăţi adezive remarcabile fată de metale, din care se prepară şi chituri elastice de etanşare.

1948. H. Lossier în Franta şi concomitent Mihailov, P. P. Budnikov ş.a. în U.R.S.S. obţin şi folosesc cimenturi expansive.

1949. Se introduc în România prefabricatele din beton (pe cale industrială) în lucrările de construcţie. Primele prefabricate se produc la întreprinderea de construcţii şi instalaţii din Braşov.

1950. Se înfiinţează, la Bucureşti, Institutul de cercetări şi încercări (ICI), iar în 1952, Institutul de cercetări ştiinţifice pentru construcţii (ICSC). Prin fuzionarea lor, în 1956, şi după transformări succesive, a fost înfiinţat, în 1960, Institutul de cercetări în construcţii şi economia construcţiilor (INCERC).

1954. Cercetătorul german W. Klauditz introduce în fabricarea plăcilor aglomerate de aşchii lemnoase (PAL) procedeul ,,şocului de abur”, care a mărit gradul de compactizare şi de netezime a feţelor plăcilor.

1956. Întreprinderea de prefabricate “Progresul” Bucureşti începe producţia de panouri mari, la realizarea cărora utilizează zgura expandată adusă de la Hunedoara, deşeuri ceramice, tuf vulcanic, argilă expandată.

1957. Chimistul român Şerban Solacolu (n. 1905) publica Chimia fizică a silicaţilor tehnici, lucrarea fundamentală pentru tehnologia lianţilor (ed. II-a, 1968).

1958. Intră în funcţiune Fabrica de ţevi de la Roman, una dintre marile unităţi ale industriei metalurgice din ţara noastră.

- Intră în funcţiune, la Brăila, prima fabrică de plăci obţinute din aşchii lemnoase aglomerate (PAL), tristratificate, care valorifică lemnul de plop şi de salcie din zăvoaiele Dunării.

1959. Începe construcţia combinatelor de industrializare a lemnului de la Blaj, de la Gherla, care produc placaje, furnir estetic şi plăci aglomerate din aşchii lemnoase (PAL).

1961. Intră în funcţiune fabrica de sticlă de la Sighişoara.

1962. Intră în funcţiune, la Blaj, prima fabrică de plăci fibrolemnoase (PFL), cu instalaţii complet mecanizate şi automatizate, lucrând după procedeul umed. Ulterior s-au mai înfiinţat alte fabrici, dintre care unele lucrează după procedeul uscat.

1963. Intră în funcţiune la Pipera, Bucureşti, prima fabrică din ţara noastră pentru înnobilarea plăcilor fibrolemnoase prin emailare şi melaminare. În 1970, o fabrică similară a fost înfiinţată şi la Suceava.

1971. La Frankfurt pe Main (R.F.G.) se produce, pentru prima dată, o pastă de porţelan pe baza de silicaţi de litiu şi aluminiu, cu dilataţie practic nulă, folosită la fabricarea veselei rezistente la foc şi a ceramicii tehnice.

- În Japonia se fabrică folii “Mirabot”, pe bază de polietilenă de joasă densitate, expandată, pentru ambalaje amortizoare de şocuri, foarte rezistente la apă, termoizolante, având ambele feţe netede, argintii şi cu aspect atractiv. Sunt folosite la fabricarea unor produse stratificate, din folii şi carton, care tind să se substituie cartonului ondulat clasic.

1975 Este pusă la punct (în S.U.A.) metoda de fabricare a unui asfalt poros, a cărei aplicare pe suprafaţa şoselelor reduce preţul de cost al acestora prin eliminarea sistemelor speciale de drenaj, apa provenită din precipitaţii scurgându-se direct, prin porii asfaltului în pământ.

- În Elveţia se fabrică banda de etanşare, acoperită cu copolimer de etenă-propenă, ca înlocuitor al chitului pentru geamuri.

- În Japonia se fabrică un material de construcţii ignifug din deşeuri de PCV.

1976. În Olanda, la Rotterdam, se folosesc conducte din ţevi de fire de sticlă impregnate cu răşina epoxidică pentru transportul la distanţă a lichidelor agresive.

- În Franţa şi în S.U.A. începe fabricarea tuburilor de drenaj şi de izolare din PCV spumat cu mult mai economice decât cele fabricate din PCV rigid.

1977. În U.R.S.S. se fabrică plăci de căptuşeală, tuburi, borduri, agregate etc. turnate din zgura uzinelor de nichel şi un nou material de finisaj pe bază de sticlă parţial cristalizată şi tratată termic, destinat să înlocuiască marmura şi granitul.

- În S. U. A. se fabrică un material de construcţii din polimeri pe bază de poliamido-imidă, destinat a fi folosit în condiţii deosebit de grele de exploatare.